Libertatea strămoșească

Sunt liberă precum un cal sălbatic

născut din spuma mării și din țipătul vântului.

Alerg pe țărmuri pe care nu le posedă nimeni,

cu nisipul fierbinte sub copite

și cu cerul deschis drept singur acoperiș.

În coama mea curge vântul vechi,

vântul care a șoptit în părul strămoașelor mele

când visau în tăcere libertatea

pe care nu aveau voie să o rostească.

Nimeni nu-mi pune șa.

Nimeni nu-mi ține frâul.

Sângele meu poartă memoria femeilor

care au ars pe ruguri pentru că știau prea mult,

care au tăcut ca să supraviețuiască,

care au înghițit furtuni

ca să-și salveze copiii.

Eu nu mai tac.

Libertatea nu este un cuvânt

este o vibrație.

O chemare în oase.

Un foc moștenit.

O simt cum îmi arde în vene,

cum îmi lărgește pieptul,

cum mă dezleagă de tot ce încearcă

să mă micșoreze.

Poate că aș vrea un suflet

care să alerge lângă mine,

să împartă cu mine apusuri și răsărituri,

dar nu un stăpân.

Nu un lanț.

Nu o colivie aurită.

Mai bine privesc singură

un apus roșu ca o rană vindecată

pe o plajă sălbatică,

decât un răsărit

din spatele gratiilor invizibile.

Pentru că femeia care își cunoaște libertatea

nu mai poate fi posedată.

Ea poate fi doar aleasă.

Și alege la rândul ei.