Dăruirea sufletului

Uită-te la ea,
Ochii îi sunt goi,
Brațele, sloi,
Sufletul, înghețat, nemișcat,
Nu se mai simte iubit,
De piatră s-a transformat toată.

Și e trist... atât de trist,
Nu mai are nici un vis,
Le-a dăruit pe toate,
Le-a dat sufletelor uitate și sfâșiate.

A vrut să le arate că-n iubire totul se poate,
Și a dat... și a dat bucăți din ea,
Ca și ele să cunoască iubirea.

Iubirea ele au cunoscut, dar s-au temut,
Căci au întors spatele și s-au dus înapoi,
În lumea muritoare,
S-au dus cu tot ce-au avut de la ea,
Și au lăsat-o așa... Singură, bătrână.

Nu i-au dat nimic în schimb,
Ea nimic nu le-a cerut,
A vrut doar ca ele să se deschidă,
Ca iubirea să plutească și să le-nveselească.

Dacă ele nu se temeau și se deschideau,
Prin ea ar fi curs iubirea și visele.
Dar când dai și nu primești,
La un moment dat te golești,
Te îngheți, te îngrozești,
Și orbesti...

Viața se scurge și rămâi doar o piatră,
Dintr-un vis ce a fost cândva frumos și dulce.
De aceea îți zic: poți să dăruiești,
Dar ia aminte când să te oprești.

Poți să arăți vise și iubire,
Însă gândește-te și la tine,
Nu da tot sufletelor înfometate de iubire
Și vise furate,
Căci ele le iau în mod egoist,
Și te lasă orb, rece și trist.

Tu pe tine iubește-te întâi,
Îți zic! Ai grijă să nu rămâi
Din vise frumos sculptată,
Doar o statuie,
Pe care oamenii vor veni să o vadă.