Marea. Adâncurile

Unde vrei să mă duci, tu mare?
Te simt cum mă atragi în adâncurile tale,
Plutesc în deriva ta, fără sprijin, fără țărm.
Ego-ul meu vrea să se piardă în tine, să se contopească,
Dar sufletul meu vrea să se ridice, să se unească cu țărmul.

Sufletul mă ține plutind,
Ego-ul mă trage cu forță în adâncul tău,
Mă simt rănită, despicată între minte și inimă,
Și marea de sentimente mă îneacă, mă acoperă cu un val de neliniște.

Luna mă strigă, îmi șoptește,
O simt cum încearcă să mă dezmorțească din a ta apă rece,
Știe lupta ce se dă în fiecare picătură de apă sărată,
Dar marea mă acaparează și mă vrea întreagă, mă vrea înecată.

Luna mă strigă:
– Mai, fata, e păcat să te îneci în mare, când tu ai traversat oceane.
Cu un nod în gât mă gândesc câtă dreptate are,
Poate am obosit să înot acum, dar e în regulă, mă odihnesc și mă adun.

Marea mea neagră, misterioasă, adâncă și frumoasă,
M-am oprit aici să mă regăsesc, să te aud,
Căci într-un fel ești liniștitoare, chiar dacă știu că vrei să mă acaparezi în adâncurile tale.

Însă nu voi rămâne în adâncul tău,
Căci pe țărm mă așteaptă copilul meu,
Îl simt că mă caută cu privirea prin mare,
Dar știe că mama lui întotdeauna apare.

Cu brațele întinse și ochii plini de iubire și dor, mă așteaptă…
N-am să renunț la țărm pentru tine niciodată,
Acolo stă și mă așteaptă fata mea, cu părul de soare,
Și cu iubirea ei ce mă trage din adâncurile tale

Mă voi întoarce mereu și mereu acolo unde mă așteaptă copilul meu,
Chiar dacă mai tânjesc după adâncurile tale,
Mă voi întoarce mereu în brațele sale,
Mă voi întoarce mereu pe țărm, unde sufletul mă îndeamnă.

Pe țărm, unde cineva mă strigă cu putere: „Mamă!”
Mă voi ridica și de această dată liniștită, curată,
Îți mulțumesc că mă chemi în adâncurile tale,
Ca să văd ce mă doare și să înțeleg cât de mult tânjesc după al meu țărm.

Acum du-mă către mal și înțelege că nu voi rămâne în adâncul tău,
Căci pe țărm mă așteaptă copilul meu,
Și tânjește după îmbrățișarea mea,
Cu ochii ațintiți spre mare, așteptând cuminte