Emma

Emma mea iubită,
Printre vânturi calde de primăvară,
Printre fiori reci de iarnă tăcută,
Printre calde lacrimi de dor,
Ai venit tu, ființă divină.

Cu un gol în stomac și sufletul plin,
De-abia așteptam în brațe să te țin.
Mai întâi, în pântece ți-ai făcut simțită prezența,
Apoi în inimă, suflet, minte și lumea mea toată.

Deja te proclamam, mândră, că fiind a mea,
Dar tu nu aparții nimănui,
Tu, zână divină, ruptă dintr-o prețioasă stea.

M-ai ajutat să răzbesc din întunericul din mine,
Cu a ta lumină divină m-ai tras mereu lângă tine.
Ce să-ți ofer mai mult decât umila mea iubire?
Tu ești întregul divin, iar lumea ți se cuvine.

Te văd centrul universului meu,
Mă minunez mereu când te privesc,
Căci doar noi două știm prin ce iarnă rece-am trecut,
Prin frig, durere și frică, drumul ne-a condus.

Astăzi suntem împreună, mamă și fiică,
Un dar divin, născut dintr-o inimă mică.
O mie de vieți de-aș mai trăi,
Tot la fel aș lupta, doar să fii aici, cu mine, tu.

Ce poate fi mai minunat decât ochii tăi,
În care mă pierd și mă regăsesc,
În care văd întregul Univers?
Ce poate fi mai minunat decât chipul tău de zeiță,
Sau decât ale tale îmbrățișări calde
Și cuvintele pline de iubire?

Emma, zână și zeiță,
Emma, dulcea mea fetiță,
Te binecuvântez și-ți doresc mereu
Să nu cunoști ce înseamnă greu.
Nu vreau să fii nici medic, nici avocat,
Ci doar să urmezi ceea ce-ți spune inima, cu adevărat.

Să fii veselă și fericită mereu,
Să nu cunoști durerea ce-am purtat-o eu.
Nu pot promite că nimeni nu te va răni,
Dar promit că voi fi mereu aici, zi de zi.

Așa cum am promis, când în pântece ai venit:
„Să nu-ți fie frică, mami e aici.
Orice s-ar întâmpla, vom răzbi împreună,
Tu ești lumina mea, iubirea mea cea bună.