Episodul 5: Ritual

Draekor și Vareem: Alianța Umbrei și Războiului

Draekor și Vareem se întâlniră într-un loc izolat, departe de ochii celorlalți zei. Era un spațiu întunecat, unde umbrele dansau pe pereți și aerul era greu de respirat. Draekor, cu mantia lui neagră care părea să absoarbă orice lumină, se întoarse spre Vareem, ale cărui ochi străluceau cu o sete de conflict.

„Știi de ce te-am chemat aici,” spuse Draekor, cu vocea lui răgușită și plină de intenții ascunse. „Diedra este o amenințare pentru toți. Dar pentru noi... ea este o oportunitate.”

Vareem își încrucișă brațele, armura lui scânteind sub lumina slabă. „O oportunitate?” întrebă el, cu un râs scurt. „Cum poate să fie o oportunitate pentru noi?”

Draekor zâmbi, un zâmbet rece și calculat. „Pentru că ea deține cheia către o putere care poate schimba totul. Dacă o controlăm, vom putea domina nu doar pământul, ci și cerurile. Dar dacă nu... va distruge tot ce am construit.”

Vareem își strânse pumnii, gândindu-se la gloria pe care o putea obține. „Și cum propui să o controlăm? Ea este protejată de Elyssara și Thalira. Și Azeron... el nu va sta deoparte pentru totdeauna.”

Draekor își întinse o mână, iar umbra lui se întinse pe perete, formând silueta unei ființe monstruoase. „Azeron este slab. El crede că poate menține ordinea, dar ordinea este o iluzie. Noi trebuie să acționăm acum, înainte ca ceilalți să se organizeze.”

Vareem încuviință în tăcere, ochii lui strălucind cu o hotărâre întunecată. „Atunci să facem asta. Dar să nu uiți, Draekor, eu nu sunt un simplu instrument al tău. Dacă încerci să mă trădezi, vei regreta.”

Draekor rânji, umbra lui dansând pe pereți. „Nici eu nu mă aștept la altceva de la Zeul Războiului.”

Elyssara și Thalira: Alianța Înțelepciunii și Iubirii

Între timp, într-un loc luminos și plin de viață, Elyssara și Thalira se întâlniră sub copacii veșnic verzi ai Grădinii Eternității. Aici, timpul părea să stea pe loc, iar aerul era îmbibat cu o pace profundă.

„Am simțit schimbarea în echilibru,” spuse Thalira, cu o voce calmă și meditativă. „Draekor și Vareem se mișcă. Și Azeron... el este pe punctul de a face o greșeală care ne va costa pe toți.”

Elyssara își întoarse privirea spre cer, unde norii albi pluteau liniștiți. „Știu,” spuse ea. „Dar noi nu putem lăsa ca frica să ne conducă. Diedra este mai mult decât o simplă muritoare. Ea este o speranță.”

Thalira încuviință, ochii ei înțelepți scrutând orizontul. „Da, dar speranța poate fi periculoasă dacă nu este îndrumată. Trebuie să o ajutăm să-și descopere puterea, dar și să înțeleagă responsabilitatea care vine cu ea.”

Elyssara își strânse mâinile, simțind greutatea cuvintelor lui Thalira. „Și dacă nu reușim? Dacă Draekor și Vareem reușesc să o corupă?”

Thalira o privi direct în ochi, cu o expresie calmă, dar plină de determinare. „Atunci vom face ceea ce trebuie. Dar nu vom deveni ca ei. Nu vom lăsa ca frica să ne transforme.”

Azeron: Zeul Ordinii în Cruciada Sa

Azeron, care până atunci încercase să mențină neutralitatea, se simțea tot mai împins într-un colț. În sala sa privată, unde totul era aranjat cu o precizie perfectă, el stătea în fața unei hărți a lumii, urmărind cum forțele se schimbau.

„Ordinea trebuie menținută,” murmură el pentru sine. „Dar cum pot să o mențin când zeii mei se împotrivesc unul altuia?”

În mintea lui, începea să se formeze o concluzie dureroasă. Diedra era sursa haosului, iar dacă ea ar fi eliminată, echilibrul ar putea fi restabilit. Dar această gândire îl făcea să se simtă inconfortabil. Era el chiar dispus să sacrifice o viață pentru a menține ordinea?

„Poate că Draekor are dreptate,” gândi el, cu o expresie întunecată. „Poate că uneori, ordinea necesită sacrificii.”

Pe măsură ce zeii își croiau alianțe și planuri în ceruri, lumea muritorilor începea să simtă ecoul acțiunilor lor. În întunericul nopții, cerul părea să se schimbe. Stelele care odată străluceau liniștite acum pâlpâiau ca niște lumini instabile, iar norii se învârteau într-un dans haotic, formând modele stranii și amenințătoare. Oamenii obișnuiți, care trăiau vieți simple, începeau să observe semne ciudate și inexplicabile. Oamenii se adunară în piața centrală, privind cu groază cerul. „Ce se întâmplă?” întreba un bătrân, cu voce tremurând. „De ce stelele dansează așa?”Un copil, care stătea lângă el, arătă spre un punct îndepărtat pe cer. „Uitați! Norul acela... pare un monstru!”

Și într-adevăr, norii se îngroșau, formând siluete care păreau să prindă viață – creaturi cu aripi întunecate, gheare ascuțite și ochi care străluceau ca niște scântei. Râurile care odată curgeau liniștit începură să se învolbureze, formând vârtejuri care trăgeau totul în adâncuri. Copacii din păduri începură să-și scuture ramurile, deși nu era niciun vânt, iar frunzele lor cădeau, deși era mijlocul verii.

In templu, odată un loc de pace și rugăciune, acum părea un mormânt întunecat. Lumina lumânărilor pâlpâia slab, aruncând umbre lungi pe pereții de piatră. Serathis stătea în altar, cu capul plecat și mâinile împreunate, încercând să se conecteze cu Diedra. Dar nu simțea nimic – doar un vid rece și tăcut, ca și cum o barieră nevăzută îl împiedica să ajungă la ea.

„De ce nu pot să o simt?” murmură el pentru sine, cu o voce plină de frustrare. „Unde ești, Diedra?”

În acel moment, ușa altarului se deschise ușor, și o preoteasă intră, cu pași ușori și o expresie îngrijorată. Era Samira, una dintre cele mai loiale slujitoare ale templului. „Serathis,” spuse ea, cu o voce blândă, dar plină de îngrijorare. „Ai aflat ceva despre Diedra? Sau despre Veyra?”

Serathis ridică privirea, ochii lui obosiți întâlnindu-i pe ai ei. „Nu,” răspunse el, cu o voce obosită. „Nu pot să o simt. Este ca și cum ar fi dispărut complet. Nici măcar o viziune, nici un semn.”

Samira își stranse pumnii, privind în jurul altarului, unde lumina slabă a lumânărilor părea să lupte împotriva întunericului. „Și oamenii... ei nu mai vin la templu,” spuse ea, cu o voce plină de tristețe. „Ne privesc cu suspiciune, ca și cum am fi vinovați pentru tot ce se întâmplă.”

Serathis încuviință în tăcere. „Știu,” spuse el. „Dar nu putem să-i învinovățim. Ei sunt înfricoșați. Și noi... noi nu le putem oferi răspunsuri.”

Samira se apropie de el, punându-i o mână pe umăr. „Ce putem face atunci?” întrebă ea. „Nu putem sta aici, așteptând ca zeii să ne arate calea.”

Serathis își ridică privirea, ochii lui strălucind cu o scânteie de determinare. „Am un plan,” spuse el. „Un ritual. Dacă ne unim forțele, poate reușim să contactăm pe Diedra. Sau măcar să aflăm ce se întâmplă cu ea.”

Samira îl privi cu o expresie amestecată de speranță și îngrijorare. „Un ritual? Dar... este periculos. Și dacă atragem ceva ce nu putem controla?”

Serathis își strânse buzele, gândindu-se la opțiunile lor limitate. „Nu avem de ales,” spuse el. „Dacă nu facem ceva, totul se va prăbuși. Și atunci... atunci nu va mai rămâne nimic de salvat.”

Pregătirile pentru Ritual

În orele care urmară, Serathis și Samira începură să pregătească ritualul. Ei chemara ceilalți preoți care mai rămăseseră loiali templului – doar câțiva, deoarece mulți își părăsiseră posturile, copleșiți de teamă și neîncredere.

În camera ritualistică, unde simbolurile zeilor erau sculptate în pereți și lumina lumânărilor dansa pe piatră, Serathis îi adună pe toți. „Știu că mulți dintre voi aveți îndoieli,” spuse el, cu o voce solemnă. „Și eu le am. Dar dacă nu încercăm să facem ceva, atunci tot ce am construit va fi pierdut.”

Preoții îl ascultară în tăcere, ochii lor trădând o amestecătură de teamă și speranță. „Ce fel de ritual?” întrebă unul dintre ei, cu o voce tremurând.

„Un ritual de legătură,” răspunse Serathis. „Vom încerca să contactăm pe Diedra, să simțim prezența ei. Dacă reușim, poate vom putea să o ajutăm. Dacă nu... măcar vom ști că am încercat.”

Ritualul

Preoții se așezară în cerc, fiecare ținând în mână o lumânare aprinsă. Serathis stătea în centru, cu ochii închiși și mâinile întinse. „Începem,” spuse el, cu o voce calmă, dar plină de autoritate.

Ei începură să cânte un cântec vechi, unul care nu fusese folosit de generații. Cuvintele erau străvechi, pline de putere, și aerul din cameră părea să vibreze. Lumina lumânărilor deveni mai strălucitoare, iar umbrele de pe pereți păru să prindă viață, dansând într-un ritm hipnotic.

Serathis simți cum ceva se schimbă – o prezență subtilă, dar puternică. „Diedra…” șopti el, încercând să se conecteze cu ea. Dar în loc să simtă prezența ei, simți ceva altceva – o forță care părea să-l tragă într-un abis.

„Ce este asta?” murmură el, cu o voce plină de groază. „Nu este Diedra...”

În acel moment, lumina lumânărilor pâlpâi violent, iar o adiere rece străbătu camera. Preoții începură să se clatine, simțind cum o forță necunoscută îi copleșește.

„Serathis!” strigă Samira, cu o voce plină de panică. „Întrerupe ritualul! Ceva nu este în regulă!”

Dar Serathis nu putea să se oprească. Simțea cum ceva îl trage, cum o voce stranie îi șopteste în minte. „Vrei să știi adevărul?” șopti vocea. „Atunci urmează-mă...”