Episodul 6 : PĂDUREA, STRĂJERUL ȘI O VIZIUNE

PĂDUREA, STRĂJERUL ȘI O VIZIUNE

Încă în pădure, Diedra, Veyra și Vakim își continuau drumul în căutarea Sabatului Vrăjitoarelor Albe ale Timpului. Drumul era obositor, iar pădurea devenea din ce în ce mai întunecată, de parcă prindea viață. Diedra auzea șoaptele pădurii, un murmur subtil care părea să vină din toate părțile. Fiecare copac, fiecare frunză, fiecare ramură părea să aibă o voce proprie, ca și cum întregul lor împrejur încearca să le transmită un mesaj ascuns.

Diedra se opri brusc, simțind un fior rece care îi străbătu coloana. Își întoarse capul încet, încercând să localizeze sursa șoaptelor, dar totul părea să se amestece într-un cântec misterios al naturii. Veyra, observând ezitarea ei, o întrebă cu o voce șovăielnică:
— Ai auzit și tu?
— Da... — răspunse Diedra, cu ochii ațintiți asupra umbrelor care dansau între copaci. — Pădurea vorbește. Dar nu înțeleg ce încearcă să ne spună.

Vakim, care părea mai puțin impresionat, mormăi:
— Poate e doar vântul. Sau poate niște animale. Nu ne putem opri acum, Sabatul nu mai e departe.

Dar înainte ca ei să poată face un pas înainte, un vuiet puternic izbucni din tufișurile din apropiere. Ramurile se îndoiră brusc, iar o lumină palidă, ca o licărire argintie, străluci printre frunze. Diedra simți cum aerul se încarcă cu o energie necunoscută, iar șoaptele pădurii deveneau acum mai clare, aproape ca niște cuvinte rostite în limbi străvechi.

— Nu e doar vântul... — șopti ea, cu o străfulgerare de teamă și uimire în ochi. — Ceva sau cineva ne așteaptă.

Diedra își strânse degetele în jurul mânerului pumnalului de la brâu, inima bătându-i alert. Veyra își ridică toiagul, iar o scânteie verzui-albăstruie îi dansă în palmă, gata să invoce o vrajă de apărare. Vakim, în schimb, scoase un cuțit lung și își roti privirea de-a lungul tufișurilor agitate. Din umbra copacilor, o siluetă începu să se contureze încet, ca și cum s-ar fi desprins din întuneric. Avea o înfățișare etereală, aproape translucidă, iar lumina palidă care învăluia pădurea părea să-i pulseze prin trup. Nu era o ființă de carne și oase, ci mai degrabă o umbră vie, un vestigiu al vremurilor demult apuse.

— Sunteți străini de pădure, dar pădurea v-a recunoscut, murmură vocea entității, un ecou slab, ca o adiere prin frunziș. Diedra simți cum i se face pielea de găină. Ființa nu părea ostilă, dar nici prietenoasă. În jurul ei, șoaptele pădurii se intensificară, devenind acum mai clare.

— Cine ești? întrebă Veyra, ținând toiagul ferm în mână. Silueta se mișcă lent, iar aerul din jurul ei fremăta ca și cum realitatea însăși se subția în prezența ei.

— Un străjer. O amintire. Un avertisment.

Cuvintele entității răsunau în aer, ca un ecou care părea să vibreze prin tot corpul lor. Diedra își strânse și mai tare pumnalul, simțind cum mâna îi transpira pe sub mâner.

— Ce fel de avertisment? întrebă ea, încercând să-și mențină vocea fermă.

Silueta se apropie încet, iar lumina palidă care o învăluia deveni mai strălucitoare, dezvăluind trăsături vagi, ca niște urme de vopsea pe o pânză neagră. Ochii ei – dacă se puteau numi ochi – erau două găuri adânci, pline de o tristețe veche de secole.

— Pădurea nu vrea răul vostru, dar nici nu vă permite să treceți fără să vă testeze. Sabatul pe care îl căutați este ascuns de ochii celor neinițiați. Doar cei demni pot ajunge la el.

Vakim, care până acum rămăsese tăcut, făcu un pas în față, cuțitul strălucind în lumina slabă.

— Și cine decide cine este demn? întrebă el, cu o notă de sfidare în voce.

Entitatea se opri, iar aerul din jurul ei păru să se înțepeze.

— Pădurea decide. Și acum, pădurea vă pune la încercare.

Înainte ca vreunul dintre ei să mai spună ceva, lumina din jurul entității explodă într-o ploaie de scântei, iar pădurea păru să prindă viață cu o forță necunoscută. Copacii se îndoiră, iar de la baza lor, rădăcini groase și întortocheate se ridicară din pământ, încercând să-i înlănțuiască.

— În spate! strigă Veyra, invocând o barieră de lumină verzui-albăstruie care îi proteja pentru o clipă de atac.

Diedra sări într-o parte, evitând o rădăcină care încerca să o prindă, și se pregăti să lovească cu pumnalul. Dar în același timp, simți cum șoaptele pădurii îi pătrund în minte, dezvăluind imagini și cuvinte pe care nu le putea înțelege pe deplin.

— Nu luptați împotriva ei! strigă ea, cu o voce care părea să vină de departe. — Trebuie să ascultăm!

Pe măsură ce rădăcinile se retrăgeau și bariera magică a Veyrei începea să pălească, pădurea se cufundă într-o liniște ireală. Aerul deveni greu, ca și cum însăși realitatea se subția. Diedra simți un val de amețeală și, în următorul moment, lumea din jurul ei se destrămă într-o ploaie de lumini stranii.

Când își reveni, nu mai era în pădure. Se afla într-o încăpere întunecată, rece, cu pereți de piatră. O torță pâlpâia slab pe unul dintre ziduri, iar în mijlocul camerei, o siluetă se afla în genunchi, cu spatele la ea. O recunoștea. Își recunoștea propria siluetă. Dar ceva era greșit. Versiunea ei de pe podea tremura și gemea încet, iar când și-a ridicat capul, ochii îi erau goi, lipsiți de orice strălucire.

— Nu ai fost niciodată destul de puternică, murmură umbra, cu vocea ei, dar distorsionată. — Ai crezut că vei reuși, dar ai eșuat de fiecare dată.

Diedra își încleștă pumnalul. Știa că era o iluzie. Știa că pădurea încerca să-i pătrundă în minte, să o facă să cedeze. Dar de ce se simțea atât de real?

În alt colț al pădurii, Veyra se afla în fața unei alegeri imposibile. În fața ei se aflau două portaluri. Într-unul, o vedea pe Diedra căzând, răpusă de o putere necunoscută. În celălalt, îl vedea pe Vakim, prins într-o capcană de umbre, țipând după ajutor. O voce șoptită îi invada mintea:

— Poți salva doar unul. Alege, vrăjitoareo.

Vakim, la rândul său, se simțea paralizat în fața unui peisaj pe care îl recunoștea prea bine. Satul său natal, mistuit de flăcări. Focul dansa în jurul său, iar printre flăcări, vedea fețele celor pe care nu i-a putut salva în trecut. Fiecare dintre ei îl privea cu ochi goi, lipsiți de viață.

— Ai crezut că poți fugi de trecut? îl batjocori o voce familiară. — Dar trecutul te va urmări mereu.

Diedra se uită fix la umbra ei, simțind cum inima îi bate să-i spargă pieptul. Vocea aceea distorsionată, acele ochi goi – toate erau menite să o rupă în bucăți. Dar ea nu era aceeași persoană care fusese cândva.

— Nu ești reală, spuse ea, cu o voce pe care abia o recunoștea. — Ești doar o umbră. O iluzie.

Umbra ei râse, un sunet rece și lipsit de viață.

— Dar eu sunt parte din tine. Știi asta. Ai eșuat atunci, și vei eșua din nou.

Diedra închise ochii pentru o clipă, încercând să-și adune gândurile. Își aminti de cuvintele entității din pădure: Pădurea vă pune la încercare. Și dacă aceasta era încercarea ei? Să se confrunte cu propriile temeri și îndoieli?

Cu o mișcare rapidă, ea își aruncă pumnalul la pământ.

— Nu mă mai ascund, spuse ea, cu o voce fermă. — Nu mai fug de tine. Sunt ceea ce sunt, cu toate eșecurile și slăbiciunile mele. Și asta e suficient.

În momentul în care cuvintele îi părăsiră buzele, umbra începu să se destrame, ca și cum ar fi fost făcută din fum. Lumina torței pâlpâi mai puternic, iar Diedra simți cum lumea din jurul ei se reconstruieșt.

Între timp, Veyra stătea în fața celor două portaluri, cu inima împovărată de greutatea alegerii. Vocea șoptită îi răsuna în minte, dar ea încercă să se concentreze.

— Nu pot alege între ei, murmură ea. — Nu este corect.

— Atunci, amândoi vor pieri, răspunse vocea, rece și fără milă.

Veyra închise ochii, încercând să găsească un răspuns. Își aminti de cuvintele lui Serathis, care îi spusese odată: Uneori, adevărata putere nu stă în a alege, ci în a găsi o cale să nu fii nevoit să alegi.

Deschizând ochii, Veyra își ridică toiagul și îl înfipse în pământ. O undă de energie magică se răspândi în jurul ei, destabilizând cele două portaluri.

— Nu voi alege, declară ea, cu o voce puternică. — Voi găsi o cale să-i salvez pe amândoi.

Portalurile începură să se estompeze, iar vocea șoptită păru să se îndepărteze, amestecându-se cu vuietul pădurii.

Vakim rămase nemișcat în fața satului său arzând, cu ochii plini de durere. Fețele celor dragi îl priveau, iar vocea aceea familiară îl sfida să se confrunte cu trecutul.

— Nu pot schimba ce s-a întâmplat, spuse el, cu o voce răgușită. — Dar pot să mă asigur că nu se va mai repeta.

Cu o mișcare rapidă, el își scoase cuțitul și îl înfipse în pământ, simbolizând un jurământ. Focul începu să se stingă, iar fețele din flăcări părură să zâmbească pentru o clipă, înainte de a dispărea.

În momentul în care cuvintele lui Vakim răsunau în aer, întunericul din jur începu să se destrame. Focul iluzoriu al satului său dispăru, iar fețele celor dragi se transformară în scântei de lumină care se risipiră în vânt. Pădurea reapăru în jurul lui, dar acum era diferită. Lumina palidă care străbătea copacii părea mai caldă, mai primitoare.

În același timp, Diedra și Veyra se treziră din visele lor, găsindu-se din nou în pădure, unul lângă altul. Toți trei se uitau unul la celalalt, respirând greu, ca și cum ar fi scăpat cu greu din ghearele morții.

— A fost... real? întrebă Veyra, cu o voce șovăielnică.

— A fost o încercare, răspunse Diedra, frecându-și tâmplele. — Pădurea ne-a testat.

Vakim dădu din cap, privind în jur cu ochi plini de determinare.

— Și am trecut, murmură el. — Dar ce urmează acum?

În acel moment, un vânt ușor trecu prin pădure, aducând cu el un murmur dulce și liniștitor. Frunzele copacilor dansau, iar lumina păru să se concentreze într-un singur punct, unde o siluetă începu să ia formă. Era o ființă înaltă și zveltă, cu o înfățișare aproape umană, dar prea perfectă pentru a fi reală. Pielea ei strălucea ca argintul sub lumina lunii, iar ochii ei erau ca două stele strălucitoare.

— Bine ați venit, călători, spuse entitatea, cu o voce care părea să vină din toate părțile deodată. — Ați trecut de încercările pădurii și ați dovedit că sunteți demni să continuați căutarea.

Diedra, Veyra și Vakim schimbară priviri între ei, încă puțin șocați de prezența ființei.

— Cine ești? întrebă Diedra, cu o voce respectuoasă, dar plină de curiozitate.

— Sunt un spirit al pădurii, un străjer al vechilor taine, răspunse entitatea. — Pădurea m-a trimis să vă ghidez, pentru că drumul către Sabatul Vrăjitoarelor Albe ale Timpului este plin de primejdii pe care nu le puteți înfrunta singuri.

Veyra își ridică toiagul, dar spiritul pădurii îi făcu un semn blând să se oprească.

— Nu aveți nevoie de arme aici, spuse el. — Aici, puterea vine din înțelegere și din încredere.

Întinzând o mână, spiritul pădurii revelă un obiect strălucitor – o piatră mică, de culoare albastră, care părea să pulseze cu o lumină interioară.

— Aceasta este Piatra Timpului, spuse el. — Vă va ghida către Sabat, dar doar dacă sunteți capabili să-i descoperiți secretele. Ea reacționează la intențiile voastre pure și la voința voastră de a înțelege tainele pădurii.

Diedra întinse mâna și luă piatra, simțind cum o căldură plăcută îi străbate brațul.

— Cum o folosim? întrebă ea.

— Piatra vă va arăta drumul, dar trebuie să fiți atenți la semne, răspunse spiritul. — Pădurea vorbește prin simboluri și imagini. Ascultați-o, și veți găsi ceea ce căutați.

Înainte ca ei să mai poată întreba ceva, spiritul pădurii începu să se estompeze, transformându-se în scântei de lumină care se ridicară spre cer.

— Nu uitați, adăugă vocea lui, deja un ecou îndepărtat. — Sabatul nu este doar un loc. Este o stare a ființei. Trebuie să fiți gata să vă schimbați pentru a-l găsi.

O Lume Necunoscută

Serathis simți cum mintea lui era trasă într-un vârtej de imagini și sunete, ca și cum realitatea însăși se destrăma în jurul lui. Vocea aceea stranie îi șoptia în continuare, dar cuvintele erau distorsionate, ca și cum ar fi venit din adâncuri ale timpului și spațiului pe care nu le putea înțelege.

— Vrei să știi adevărul? Atunci urmează-mă...

El încercă să reziste, să-și păstreze conexiunea cu Diedra, dar forța aceea necunoscută era prea puternică. În jurul lui, preoții începuseră să se prăbușească unul câte unul, copleșiți de energia care părea să înghită camera ritualistică. Samira era singura care mai încerca să-l ajute, strigându-i numele, dar vocea ei părea să vină de foarte departe.

— Serathis! Întrerupe ritualul! strigă ea din nou, cu o voce plină de disperare.

Dar Serathis nu putea să se oprească. Simțea cum ceva îl trage mai adânc, cum o lumină orbitoare îi învăluie vederea. Apoi, brusc, totul se opri.

Când deschise ochii, Serathis nu mai era în templu. Se afla într-un peisaj straniu, un loc pe care nu-l recunoștea. Cerul era de un roșu aprins, iar pământul era acoperit de o ceață densă și mișcătoare. În depărtare, se zăreau siluete de copaci răsuciți și deformați, ca și cum ar fi fost chinuiți de o durere veșnică.

— Unde sunt? murmură el, simțind cum un fior rece îi străbate corpul.

— Într-un loc unde adevărul nu poate fi ascuns, răspunse aceeași voce stranie, dar acum era mai clară, mai aproape.

Serathis se întoarse și o văzu. Era o ființă înaltă și subțire, cu o înfățișare aproape umană, dar prea perfectă pentru a fi reală. Pielea ei era albă ca zăpada, iar ochii erau doi orbitori negri, fără iris sau pupile. Purta o robă lungă și întunecată, care părea să se contopească cu ceața din jur.

— Cine ești? întrebă Serathis, încercând să-și păstreze calmul.

— Sunt un străjer, răspunse ființa. — Un ghid pentru cei care îndrăznesc să caute adevărul.

— Ce adevăr? întrebă Serathis, simțind cum inima îi bate să-i spargă pieptul.

Ființa își întoarse capul, privindu-l cu acei ochi goi și înspăimântători.

— Adevărul despre Diedra, despre Sabat, despre tot ce crezi că știi. Dar să fii pregătit, căci adevărul poate fi mai înfricoșător decât orice minciună.

Samira și ceilalți preoți începuseră să-și revină încet, dar atmosfera era încă încărcată de o tensiune grea. Lumina lumânărilor pâlpâia slab, iar umbrele de pe pereți păreau să se miște singure.

— Serathis! strigă Samira, văzându-l întins pe podea, nemișcat. Ea se repezi lângă el, punându-i o mână pe frunte. — E rece... dar respiră.

Samira încerca să-l trezească pe Serathis, scuturându-l ușor de umăr și chemându-i numele, dar el rămânea nemișcat, cu ochii închiși și respirația regulată.

Deodata in viziunea lui totul s-a intunecat din nou, si dupa a aparut În fața lui o figură impozantă – Zeus, regele zeilor. Era mai mare decât orice om, cu o barbă albă și ochi care străluceau ca fulgerele. În mâna lui dreapta ținea un sceptru de aur, iar în stânga, un fulger care părea să pulseze cu o energie imensă.

— Serathis, spuse Zeus, cu o voce care răsuna ca tunetul. — Ai venit să cauți adevărul.

Serathis se uită la el, simțind cum inima îi bate să-i spargă pieptul. — Da, spuse el, cu o voce respectuoasă, dar fermă. — Vreau să știu ce se întâmplă cu Diedra.

Zeus își coborî privirea, iar expresia lui deveni mai gravă. — Diedra este mai mult decât crezi, spuse el. — Ea este o creație a mea, un experiment pentru a vedea dacă o ființă umană poate purta în ea puterea zeilor. Am vrut să creez un legător între lumea noastră și a voastră.

Serathis îl privi șocat. — Diedra... este o creație a ta?

— Da, răspunse Zeus. — Dar ceva nu a mers cum trebuie. Ea a dezvoltat o voință proprie, o putere pe care nici eu nu o pot controla complet. Și acum, Sabatul Vrăjitoarelor Albe ale Timpului este cheia pentru a înțelege ce se întâmplă cu ea.

— Ce trebuie să fac? întrebă Serathis, simțind cum responsabilitatea îl copleșește.

Zeus își ridică sceptrul, iar un fulger străluci pe cer. — Trebuie să o găsești pe Diedra și să o ajuți să-și descopere adevărata natură. Dar să fii atent, căci nu ești singurul care o caută. Există forțe întunecate care vor să o folosească pentru propriile lor scopuri.

— Cum o pot găsi? întrebă Serathis.

Zeus îi întinse o piatră mică, de culoare albastră, care părea să pulseze cu o lumină interioară. — Aceasta este Piatra Timpului. Te va ghida către ea, dar doar dacă ești capabil să-i descoperi secretele. Ea reacționează la intențiile tale pure și la voința ta de a înțelege tainele universului.

Serathis luă piatra, simțind cum o căldură plăcută îi străbate brațul. — Mulțumesc, spuse el, cu o voce plină de recunoștință.

— Nu-mi mulțumi încă, spuse Zeus, cu o expresie solemnă. — Drumul tău este plin de pericole, și nu toți zeii sunt de partea ta. Fii precaut, și nu uita că adevărul poate fi mai înfricoșător decât orice minciună.

Înainte ca Serathis să mai poată întreba ceva, Zeus dispăru într-o explozie de lumină, lăsându-l cu Piatra Timpului strălucind în mâna.

REVENIREA LA ADEVĂR

Când Serathis deschise ochii, se trezi întins pe podeaua templului, cu Samira și ceilalți preoți îngrijorați în jurul lui. Lumina lumânărilor pâlpâia slab, iar aerul era încărcat cu o tensiune grea.

— Serathis! ești bine? întrebă Samira, cu o voce plină de îngrijorare.

El își ridică privirea, ochii lui întâlnindu-i pe ai ei.

— Am văzut... Zeus, spuse el, cu o voce răgușită. — Mi-a spus adevărul despre Diedra. Ea este o creație a lui, un experiment pentru a uni lumea noastră cu a zeilor.

Samira îl privi șocată. — Ce? Cum este posibil?

— Nu știu, răspunse Serathis, ridicându-se încet. — Dar trebuie să o găsim. Zeus mi-a dat această piatră – Piatra Timpului. Ne va ghida către ea.

Samira privi piatra, simțind cum o undă de energie o învăluie. — Ce trebuie să facem?

— Trebuie să mergem, spuse Serathis, cu o voce fermă. — Sabatul Vrăjitoarelor Albe ale Timpului este cheia. Dar trebuie să fim pregătiți, căci nu suntem singurii care o caută.