Am străbătut căi si văi

Am străbătut atâtea căi și atâtea văi,
Și eu, nicăieri nu-s,
Ce să fac cu toate ce-am adunat?
Ce să fiu când nu știu să mai fiu nimic?
Parcă singură mă neg și mă blestem,
Și, într-un suflet, mă tot chem,
Să mă dezleg de al meu dulce blestem,
Să mă îmbrățișez, aș vrea, și să-mi spun,
Că mă iert și mă dezleg acum…

Că mă vreau și că mi-s de-ajuns

Că știu prin ce am trecut, câte am auzit și am văzut

Că știu că nu mă potrivesc în lumea asta prea pământeană pentru mine

Că văd altfel, aud altfel și simt mai profund decât alții

Că pentru mine orice emoție are o intensitate necunoscută oamenilor

Că oamenii nu mă înțeleg, nu mă citesc, nu mă pot desluși

Că nu mă pot conecta cu adevărat cu nimeni,
Că sunt eu și sunt ceilalți,
O prăpastie imensă între noi,
Nimeni nu poate ajunge până aici...
Sunt eu și ceilalți,
Sunt eu, rătăcindu-mă printre atâtea căi și vai,
Și cu tot ce am adunat,
Sunt eu în liniștea și soarele meu,
Sunt eu în marea mea nostalgică,
Sunt eu și atât,
Eu, pe acest pământ.