Și totuși, lumea a rămas la fel...

Cum de nu s-a sfărâmat pământul
Când durerea mi-a ars sufletul?
Cum de nu s-a stins soarele
La umbra răutății tale?

Din trup firav, cum ai strâns atâta venin?
Din inimă bolnavă, atâta amar?
Cum ai putut frânge un suflet curat
Și să pleci fără urmă de har?

Dacă Dumnezeu știa că salvarea ta
E prețul unui copil nevinovat,
Oare îți mai dăruia iertarea?
Oare te mai îmbrățișa?

Și totuși, lumea a rămas la fel...
Doar eu sunt cea ce s-a schimbat.

Tu, copil bolnav și firav,
Cu ochi plini de teamă și vis,
Te-ai ridicat, te-ai scuturat,
Dar ai uitat ce ai promis.

Ai călcat în picioare destine,
Ai schimbat vieți fără să-ți pese,
Ai presărat amar pe drumuri străine,
Lăsând rănile deschise, alese.

Și propriul tău copil te privește,
În ochii lui vezi umbre din tine.
Oare suferința se moștenește?
Oare durerea nu are hotare, nici timp?

Cum de te-a răbdat inima
Să treci pe lângă fata ta
Și să-ți întorci privirea,
Ca și cum n-ar fi fost a ta?

Cum de n-ai auzit chemarea
Sângelui ce-ți poartă numele?
Cum de n-ai simțit durerea
Ce-i ardea sufletul în tăcere?

Cum ai trăit după aceea?
Cum ai dormit liniștit,
Când ea se trezea în noapte
Și-ți striga numele răgușit?

Când ar fi dat orice să spună „Tată”
Și n-a avut cui să-i rostească,
Când brațele i-au rămas întinse
Într-un gol ce n-o să se stingă...