Casa

Casa fără ferestre

O ruină, spun toți, dar zidurile știu
Șoptele mute ce încă sclipesc în pustiu.
Cine ascultă cu sufletul gol?
Cine privește cu inima-n sol?

Dacă aș încerca… ah, ce vânt răsună,
Tipete, umbre, uși ferecate-n furtună.
Nu e nimeni aici, dar au fost cândva,
Pași mulți au călcat, dar lumină – ba.

Tapet cu flori, pus cândva cu răbdare,
De mâini muncite, de brațe tari,
Dar timpul l-a ros, și aspru, și rece,
Iar zidul suspină și nimeni nu-l trece.

De-ar fi avut ferestre legate cu dor,
Ar fi fost o casă, nu doar un decor.
Cu sobă ce arde, cu brad împodobit,
Cu un pisoi visând neclintit...

Dar n-a știut casa să-și aleagă ai săi,
Și ei au ales să o rupă-n văpăi.
Acum doar pereții, tăcuți și străini,
Șoptesc despre oameni… și despre ce-i plini.

Casa ce renaște

Vreau să ridic din ruini visul meu,
Să-l umplu de râs, de lumină și eu.
Să-i pun ferestre, să-i dau un rost,
Să nu mai fie un loc fără adăpost.

Pe perete voi prinde un tapet colorat,
Cu flori ce din suflet s-au înrădăcinat.
Pentru noi două, copilul meu drag,
Să fie acasă, nu doar un prag.

O sobă va arde, trosnind liniștit,
Un brad va străluci într-un colț adormit,
Și-n brațele casei, sub cerul senin,
Nu va mai fi frig, nu va fi chin.

Reclădesc casa fără ecou,
O umplu de viață, de drag, de nou.
Să fie cămin, să fie căldură,
Să fie iubire ce n-are măsură.