Episodul 2 : Revelație

Soarele abia răsărise când preoții s-au adunat în jurul altarului vechi al templului. Robele lor, ude de roua dimineții, fluturau ușor în briza slabă, care părea a șopti secrete. Diedra stătea în centrul spațiului sacru, cu mâinile ei mici strânse una în cealaltă într-o tăcere contemplativă. Ceva în jurul ei – o aură stranie – făcea aerul să pară mai greu, mai încărcat cu energie decât ar fi trebuit. Preotul Serathis, capul templului, o privea atent, cunoscând-o pe această copilă de când fusese găsită, abandonată pe treptele reci de piatră ale sanctuarului. Dar astăzi… astăzi ceva era diferit. În ochii ei ardea o scânteie pe care nu o mai văzuse până atunci. Părea că știa ceva ce el nu știa.

Neliniștea Preoților
Ceilalți preoți murmurau între ei, aruncând priviri neliniștite spre fata care fusese adusă la ei ca pe un dar divin. Unii vedeau căldura pe care o radia ca pe un semn al favorurilor zeilor, un miracol. Alții, însă, începeau să simtă un fior rece în oase, nesiguri de ceea ce era ea cu adevărat. „Ea… nu este ca ceilalți”, șopti unul dintre cei mai tineri preoți, vocea lui tremurând de neliniște.
„Nu este ca ceilalți?” întrebă Serathis, cu voce joasă și plină de autoritate. „În ce fel?” Preotul ezită, apoi arătă spre ochii Diedrei, care acum străluceau ușor. „Ei… ochii ei se schimbă. Nu sunt umani. Este ceva… străvechi… în ei.” Un fior îi străbătu coloana lui Serathis. Mai văzuse asta înainte – viziuni în stele, semne care vorbeau de o mare răscoală. Dar această copilă, această enigmă, putea fi cheia tuturor lucrurilor. Întrebarea era: ce era menită să fie?

Conclavul Divin și Diviziunea Zeilor
Sus, în palatul celestial unde zeii stăteau cândva uniți, aerul era greu de tensiune. Dispariția lui Zeus aruncase ordinea divină în haos. Azeron, Zeul Ordinii, stătea în capul Consiliului, cu privirea lui ascuțită și calculată. „Nu putem lăsa lucrurile așa”, spuse Azeron, vocea lui calmă, dar pătrunsă de frustrare. „Lumea muritorilor este în derivă, iar echilibrul pe care l-am menținut odinioară ne scapă din mâini.”
Lângă el, zeii războiului, iubirii, înțelepciunii și umbrei stăteau în tăcere, fiecare cu gândul la propriile planuri. Vareem, Zeul Războiului, fu primul care vorbi, cu un ton plin de agitație. „Această copilă, Diedra – este o amenințare. O simt. Puterea ei ne poate aduce pieirea. Trebuie să o eliminăm înainte să devină mai puternică.” Un murmur de acord trecu printre zei, dar Thalira, Zeița Înțelepciunii, clătină ușor din cap. „Vorbești de distrugere, dar înțelegi cu adevărat natura ei? Ea ar putea fi parte din echilibrul menit să restaureze ceea ce am pierdut. Nu putem s-o judecăm fără să o înțelegem.”
Vareem își strânse pumnii, ochii lui strălucind de furie. „Înțelepciunea nu ne va salva de ceea ce vine, Thalira. Avem nevoie de acțiune.”
Draekor, Zeul Umbrei, rămase tăcut pentru un moment, prezența lui întunecată era grea în încăpere. Apoi vorbi, cu vocea lui rece ca gheața. „Poate Thalira are dreptate. Dar întrebarea rămâne: Dacă ea este cheia tuturor lucrurilor? Dacă este arma de care ne-am temut dintotdeauna?”
Privirea lui Azeron se întoarse spre Draekor. „Vom veghea și vom aștepta. Dar nu voi repeta greșelile trecutului.”

Puterea Diedrei și Revelațiile Sale
Înapoi în templu, Diedra stătea singură în sanctuarul interior, degetele ei urmărind marginea unei table de piatră. Simbolurile sculptate în ea păreau a pulsa sub atingerea ei, ca și cum ar fi recunoscut prezența ei. Un zgomot puternic răsună prin templu când ușile se deschiseră brusc, străbătând liniștea sacrală a încăperii. Într-o clipă, un grup de fanatici pătrunse furios înăuntru, cu fețele strâmbate de panică și ură, ochii lor plini de frică și furie. În mâinile lor tremurătoare, fluturau armele – cuțite ruginite, bâte de lemn și săbii vechi, pătate de sânge. Fiecare pas pe podeaua de piatră părea o lovitură de tun, iar aerul era încărcat de o tensiune apăsătoare. În spatele lor, un murmur se auzea, glasuri ce amestecau blasfemiile cu strigătele de ură. Templul sacru fusese brusc invadat, iar liniștea adâncă a fost înlocuită de ecourile războiului. „Ea este semnul!” strigă unul dintre ei. „Este blestemul zeilor! Trebuie să o distrugem înainte să ne aducă sfârșitul zilelor!”
Serathis și ceilalți preoți se repeziră să o apere, dar fanaticii erau neobosiți, ochii lor arzând de o convingere pe care doar credința oarbă o poate inspira. Printre apărători era și Veyra, o tânără preoteasă care simțise întotdeauna o legătură profundă cu Diedra. Stătea alături de ea, inima bătându-i puternic în timp ce încerca să canalizeze puțină magie pentru a ține fanaticii la distanță. Dar nu era de ajuns.
În haosul care urmase, Diedra simți cum inima îi accelerează. O voce – stranie, puternică, străveche – îi șopti în minte: „Nu ești ca ei. Nu ești ca ceilalți. Revendică-ți puterea. Acum.”
Fără să se gândească, mâinile ei se ridicară instinctiv, și un val de energie izbucni din corpul ei. Lumina care o învălui era orbitoare, iar într-o clipită, fanaticii fuseseră aruncați în spate, corpurile lor lovind zidurile de piatră cu un pocnet surd.
Încăperea căzu în tăcere. Diedra stătea în centru, respirând greu, puterea pe care o eliberase încă mai pâlpâia în aer. Simțea ceva adânc în ea, ceva care fusese acolo dintotdeauna, dar care acum se trezise. O putere străveche și primară. Preoții o priveau cu uimire și teamă. Veyra făcu un pas înainte, vocea ei abia un șoaptă: „Ce… ce ești tu?”

Diviziunea Zeilor și Marea Alegere
În lumea divină, zeii se adunară din nou. Azeron, Vareem, Thalira și Draekor stăteau în tăcere tensionată, fiecare contemplând evenimentele care se desfășurau în lumea muritorilor.
„A început”, spuse Vareem sumbru, ochii lui strălucind de furie. „Trebuie să acționăm. Înainte să fie prea târziu.”
Azeron își strânse pumnii, mintea lui alergând în cerc de neliniște. „Dacă acționăm împotriva ei, riscăm totul. Ea ar putea fi echilibrul pe care l-am căutat dintotdeauna.”
Vocea lui Draekor fu ca un vânt rece: „Sau ar putea fi pieirea noastră. Nu există loc pentru ezitare.”
În lumea muritorilor, Diedra simți – o neliniște, o forță nevăzută care se închidea în jurul ei. Nu știa de ce, dar știa că ceva venea. Și nu era ceva de care să poată scăpa.