Partea 2

R. , din nou alături de mine

Și totuși, într-o zi, după ce credeam că am învățat să trăiesc cu durerea și nesiguranța, am primit un mesaj de la R. . Nu unul scurt și rece, ca celelalte, ci unul care m-a făcut să îmi ingheț respirația: „Vino acasă. Asta îmi doresc.” Am citit cuvintele de zece, de douăzeci de ori, încercând să le descifrez. Ce însemna asta? După toate discuțiile, după toate momentele în care m-a făcut să mă simt invizibilă și nesemnificativă, acum îmi spunea să vin acasă?

Am rămas nemișcată, cu telefonul în mână, simțind cum mă cuprinde un val de emoții contradictorii. Pe de o parte, o parte din mine dorea să creadă că, în sfârșit, a înțeles. Că ne vrea pe amândouă, că vrea să fie acolo pentru noi. Pe de altă parte, însă, îmi aminteam de cuvintele lui reci, de momentele în care m-a făcut să mă simt de parcă eram singura care lupta pentru acest copil.

„De ce acum?” m-am întrebat. „Ce s-a schimbat?” Am vrut să cred că era sincer, dar în același timp, teama de a fi rănită din nou mă ținea pe loc. Am răspuns simplu, fără să mă las pradă speranței: „De ce?” Răspunsul lui a venit după câteva clipe care au părut o eternitate: „Pentru că vreau să fim o familie.” Cuvintele lui m-au lovit ca un val. O familie. Asta îmi doream și eu, dar acum știam că nu puteam să mă întorc la fel ca înainte. Decizia mea de a continua sarcina singură mă schimbase. Mă făcuse mai puternică, mai conștientă de valoarea mea. Și totuși, o parte din mine dorea să creadă că poate... poate, lucrurile ar putea fi diferite de acum încolo.

Am tot discutat cu R., încercând să înțeleg dacă era cu adevărat sigur de decizia lui. „Ești sigur că asta îți dorești?” l-am întrebat, căutând un semnal, orice, care să-mi arate că nu mă înșel. Eu voiam să mai rămân pentru a accesa indemnizația de creștere a copilului, dar nu-i spusesem prin ce trecusem cu adevărat. Nu-i spusesem că îmi era greu, că nu mai aveam unde să stau și că trăisem din mila celor care au fost binevoitori să mă ajute. Nu-i spusesem despre nopțile petrecute în camera de la hotelul unde lucram, între grămezi de lenjerii, sau despre cele două nopți în care dormisem pe stradă, fără adăpost, fără siguranță. Nu-i spusesem despre zilele în care nu mâncasem nimic, pentru că pur și simplu nu aveam ce.

Nu știa nimic din toate astea, dar în fiecare noapte, mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să fiu în siguranță. Îmi spuneam că va fi bine, că soarele va răsări și pentru mine, chiar dacă noaptea părea nesfârșită.

Și apoi, într-o zi, a spus că nu mai vrea să aștepte. Vorbise cu părinții lui și mi-a zis să vin în România, la el acasă. „Nu mai pot să trăiesc așa”, a spus R., cu vocea tremurând. „Îmi e greu, nu pot să dorm. Vreau să fim împreună.” Am ascultat cu inima cântând în piept, dar și cu o teamă care nu voia să dispară. Era o șansă, dar era și o întrebare: era R. sincer? Sau doar voia să scape de vinovăția de a mă lăsa singură?

Am așteptat cu nerăbdare să-mi termin analizele și, într-un final, am aflat sigur: voi avea o fetiță. Am simțit cum un val de căldură mă cuprinde, de la vârful degetelor până în adâncul sufletului, ca o îmbrățișare invizibilă. Fata mea mică, la care am visat atâta timp în secret, în cele mai dulci și fragile ale mele gânduri. Mereu mi-am dorit să am o fetiță, să-i simt mânuța în a mea, să-i aud râsul cristalin umplând casa, să-i văd ochii licărind de curiozitate.

Și acum, când știam că va fi aici, că va exista, că va fi reală – inima îmi cânta de fericire. Nu era doar un vis împlinit, era mai mult decât atât: destinul într-una dintre cele mai frumoase forme ale sale. Ea va fi micuța mea comoară, bucuria mea cea mare, iubirea mea cea pură. O voi învăța că lumea e frumoasă, o voi proteja cu tot ce am, o voi iubi mai mult decât viața însăși. Pentru că ea este visul meu care, într-un final, va lua suflet și formă.

M-am grăbit să-i dau vestea lui R., iar când i-am spus, am văzut în ochii lui acea scânteie pe care o cunoșteam atât de bine. Era fericit. Atât de fericit încât, pentru o clipă, mi-am permis să sper. Știam că mereu își dorise să aibă o fată, și în acel moment, mi-am spus că poate, doar poate, totul se va îndrepta.

Mi-am luat biletul de avion cu o mână tremurândă, simțind cum fericirea și teama se luptă pentru locul din inima mea. Degetele îmi erau reci, dar sufletul îmi ardea de speranță. Plină de iubire, plină de visuri, am pășit în avion. Dar, în spatele zâmbetului meu, umbrele abandonului și ale îndoielii prinseseră deja mici rădăcini în suflet. „Va fi bine”, îmi spuneam în sinea mea, încercând să-mi alung gândurile negre. „Trebuie doar să ai încredere.”

Înapoi acasă, unde totul începe

Când am aterizat, l-am văzut din nou la aeroport, așteptând cu aceeași expresie pe care o păstrasem atât de mult în minte. Dar de data aceasta, trăirile erau mult mai intense. Simțeam cum îmi tremură picioarele, cum inima îmi bate să sară din piept, și cum un val de amețeală mă cuprinde. „O să lesin”, mi-am spus, încercând să respir adânc. În același timp, un gând mă cuprindea: „Ce se întâmplă dacă totul este doar o iluzie? Dacă mă va lăsa din nou?”

R. a venit spre mine, cu un zâmbet care părea sincer, dar ochii lui nu reușeau să ascundă o umbră de îndoială. „Bine ai venit acasă”, a spus, luându-mi bagajul. Am încuviințat, încercând să-mi ascund emoțiile, dar în sufletul meu, știam că această întâlnire nu era decât începutul unei noi incertitudini.

Sincer, nu-mi mai amintesc ce am discutat pe drumul spre casă. Știu doar că mă simțeam ca într-un vis, ca și cum fiecare secundă era un cadru dintr-un film pe care nu credeam că îl voi trăi vreodată. Nu-mi venea să cred că, în sfârșit, dorința mea de a avea o familie se împlinea. Când am ajuns acasă la R., am fost întâmpinată de o parte din familia lui, cu brațele deschise și zâmbete calde. În momentul în care am pășit în curte, am simțit cum o greutate uriașă mi se ridică de pe umeri. Am tras adânc aer în piept, simțind că, în sfârșit, totul este bine.

M-am simțit relaxată, așteptată, iubită și primită cu o căldură care m-a învăluit complet. Pentru prima dată în viața mea, m-am simțit cu adevărat acasă. „Așa se simte”, mi-am spus în sinea mea. „Așa se simte acest sentiment - acasă - după care am tânjit atâta timp.”

Era o zi călduroasă de iunie, plină de viață și de culoare. Am mirosit parfumul dulce al trandafirilor și am simțit mișcările copilului meu, mici și liniștite, ca și cum și el simțea pacea din jur. Vântul m-a mângâiat ușor, ca o mână blândă care mă asigura că totul este real. Mă aflam într-o altă lume, în visul meu, unde, în sfârșit, îmi era bine. Eram acasă, și simțeam acest lucru cu toată ființa mea.

Am trăit una dintre cele mai fericite perioade din viața mea acolo, poate chiar cea mai fericită. Totul părea să se așeze magic, ca și cum universul însuși conspira să-mi facă visul realitate. Cu fiecare zi care trecea, simțeam că îi cunosc pe cei din familia lui din totdeauna. Am avut o conexiune instantanee și profundă cu ei, ca și cum rădăcinile sufletului meu găsiseră, în sfârșit, un sol fertil și primitor.

Simțeam că acolo, cu ei, era locul meu. I-am simțit aproape din prima clipă și i-am iubit sincer, mai ales pe părinții lui – oameni excepționali, calzi, iubitori, mereu acolo pentru tine. Mama lui a devenit rapid o prezență constantă în viața mea. Vorbeam zilnic, petreceam timp împreună de dimineața până seara și adoram fiecare moment alături de ea. Mergeam pe la sora lui R. sau pe la alte rude din zonă, ori ne întâlneam cu sora mamei lui și stăteam toate trei, povestind și râzând. Tot ce făceam, făceam împreună, iar conversațiile noastre erau pline de sinceritate și căldură.

Tatăl lui R. era un alt pilon al acestei familii. De fiecare dată când venea de la muncă, îmi aducea ceva dulce și un suc, cu un zâmbet care spunea mai mult decât orice cuvinte. Mesele în familie erau o bucurie pentru mine. Mâncam împreună, iar după masă rămâneam la povești, simțindu-mă parte din ceva autentic, dintr-o unitate pe care o căutasem toată viața.

Pe lângă iubirea și sprijinul pe care le simțeam din partea lor, relația mea cu R. era la fel de frumoasă. Mă făcea să mă simt iubită și în siguranță, iar fiecare zi petrecută împreună îmi confirma că îmi găsisem locul. De multe ori, noaptea, mă uitam în jur și încercam să realizez că, în sfârșit, furtuna trecuse. Îl priveam cum doarme lângă mine și simțeam o liniște profundă.

Între noi, totul era armonios. Mă surprindea mereu cu mici gesturi de grijă și afecțiune. Când venea de la muncă, îmi aducea fructe sau alte lucruri despre care îi spuneam că mi-e poftă. Mă ajuta ori de câte ori aveam nevoie, mai ales prin curte. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost un gest simplu, dar atât de important pentru mine: își punea alarma cu 10-15 minute mai devreme dimineața, doar ca să mai putem sta împreună. Ca să ne îmbrățișăm, înainte ca ziua să înceapă.

Cele mai frumoase nu erau neapărat gesturile spectaculoase, ci cele simple, care umpleau zilele noastre. Îmi amintesc cum, înainte de o nuntă, voiam să-mi spăl pantofii, dar R. mi-a spus: „Nu, lasă-mă pe mine. Tu du-te și pregătește-te.”

În fiecare seară, mângâia burtica mea și o săruta cu o blândețe care mă făcea să mă simt protejată și iubită. Când aveam coșmaruri, mă lua în brațe și-mi șoptea: „Gata, iubire, sunt aici.” Și, într-adevăr, simțeam că eram în siguranță, că nu eram niciodată singură.

Printre toate momentele noastre, unul mi-a rămas adânc întipărit în suflet. Într-o seară, stăteam întinși pe canapea, vorbind despre viitorul nostru, despre cum va fi când o să ne ținem fetița în brațe. Am început să ne gândim la un nume pentru ea. Ne-am spus câteva variante, dar când am rostit „Elena”, ne-am privit și am știut amândoi că acela era numele ei. Fără să mai fie nevoie de alte cuvinte, am simțit că era alegerea perfectă, făcută împreună.

Elena – un nume simplu și dulce, ca toate clipele noastre alături.

Ne plimbam adesea în parc, bucurându-ne de clipele liniștite împreună. Dar erau și momente când, fiind însărcinată, mă simțeam obosită și îi spuneam să meargă singur daca voia să mai iasă seara cu prietenii. R., însă, nu accepta niciodată: „Nu, nu plec fara tine.” Și rămânea lângă mine, demonstrându-mi că împreună era tot ce conta.

M-am simțit iubită și apreciată lângă el. Dinamica noastră era frumoasă, plină de râsete și glume. Puteam vorbi despre orice. Totul părea atât de simplu, atât de firesc. Era o conexiune care nu avea nevoie de cuvinte, doar de prezență și de micile gesturi care spuneau mai mult decât orice.

O apariție neașteptată: Cindy și copilul

Nu știu exact când am început să simt că ceva nu era în regulă. Poate din cauza schimbărilor subtile din comportamentul lui R. . Poate din cauza distanței care, încet, se așternea între noi. Totul părea să fie bine... până când a apărut ea.

R. a început să se schimbe. Era obosit, nu mai putea să mănânce, și îl vedeam că era tot mai trist. Îl întrebam dacă vrea să vorbim, dar îmi spunea că nu, că nu are nimic. Eu nu sunt o tipă insistentă, nu intru cu bocancii în viața nimănui, oricine ar fi. L-am asigurat că sunt aici pentru el și că, oricând va simți nevoia, mă va găsi cu brațele deschise. Dar, în sufletul meu, deja se instalase teama. Teama că voi rămâne din nou singură, că ceva atât de frumos se va sfârși. Disperarea începea să pulseze în mine, dar încercam să mă mențin calmă, să nu las să se vadă cât de mult mă frământam.

Într-o seară, în timp ce ne uitam la televizor, R. mi-a spus, pe un ton trist: „Trebuie să vorbim despre ceva.” Am simțit un gol imens în stomac, dar am răspuns simplu: „Te ascult.” A ezitat, iar eu simțeam că respirația îmi devine din ce în ce mai greoaie. „Nu știu cum să încep…” Am încercat să rămân calmă, dar nu puteam. „Începe odată, că nu-mi place suspansul.” Respiram greu și simțeam cum tremur. Apoi a rostit: „O mai ții minte pe Cindy cu care am fost eu acum ceva timp?”

„Da, din ce mi-ai povestit. Ce este cu ea?” l-am întrebat, încercând să ascund frica ce începea să mă cuprindă.

„A născut.”

Am încercat să par calmă. „Să fie sănătoasă, să-i trăiască. Ce legătură are asta cu noi?”

Atunci, cu o voce tremurândă, a spus-o: „ Cindy zice că este copilul meu.”

În acea clipă, am simțit cum tot cerul se prăbușește peste mine. Tremuram toată, pământul părea că-mi fuge de sub picioare, iar inima îmi bătea atât de tare încât am crezut că o să-mi iasă din piept. Am simțit că o să vomit. Încercam să mă adun, să mă liniștesc, dar totul părea că se învârte în jurul meu. Îl auzeam vag cum mă striga: „Ești bine?” Eram palidă la față și mi se făcuse rău. În capul meu, totul era un haos. Cum dracu s-a putut întâmpla asta? Cineva își bate joc de mine? Eram furioasă pe toată lumea: pe viață, pe destin, pe tot ce exista. Cum să mi se întâmple asta mie, când în sfârșit eram bine? Nu puteam să înțeleg atunci de ce, dar mai târziu am realizat că totul nu a fost în zadar. Tot ce s-a întamplat m-a adus aici, unde sunt astăzi, și m-a făcut alt om.

După ce m-am mai adunat, l-am întrebat: „Și tu ce crezi?” R. a răspuns: „Eu nu am știut nimic, nu am mai văzut-o pe Cindy. A fost șocant pentru mine să mi se spună că a născut. Nu știu ce să zic, sincer.”

I-am spus: „De când v-ați despărțit, nu ai mai vorbit cu ea, nu ai mai văzut-o?” El a zis: „Nu, absolut deloc.” Am continuat: „Și de ce nu ți-a spus de la început că a rămas gravidă? A așteptat să nască? Ce femeie face așa ceva?” R. a explicat: „Nici nu m-a sunat ea, m-a sunat o mătușă de-a ei să-mi spună.” Am răspuns simplu: „Aha.” Apoi l-am întrebat: „Și ce o să faci?” El a ezitat: „Nu știu...chiar nu știu sincer ce să cred, nu știu dacă să o cred... Tu ce zici?”

Am continuat: „Ești sigur că este copilul tău, având în vedere că nu ți-a zis nimic până acum?” El a răspuns: „Nu știu sigur, având în vedere cum a procedat.”

Atunci i-am sugerat: „Eu zic să faci testul de paternitate. Dacă este copilul tău, trebuie să te ocupi de el, să aibă tot ce-i trebuie, cum este normal. Eu o să fiu mereu alături de tine, te ajut cu tot ce ai nevoie. Îți promit că vei avea toată susținerea mea și că ne vom descurca. Dacă este nevoie, după ce nasc, stau doar câteva luni acasă și mă duc și eu la muncă. Adică, soluții găsim, nu-ți face griji.”

R. a oftat și a lăsat privirea în jos. După un moment de tăcere, a spus încet: „Am mai aflat ceva... Mi-a zis cineva că, până aproape să nască, Cindy a locuit cu un alt bărbat în alt oraș”

L-am privit surprinsă. „Și nu ți-a spus asta de la început?”

A clătinat din cap: „Nu. Mi-a zis doar că sunt tatăl copilului, dar... acum chiar nu mai știu ce să cred.”

După această discuție, ne-am îmbrățișat. Mi-a mulțumit pentru cum am reacționat și a spus că se simte susținut de mine. Am încercat să ne culcăm, dar în sufletul meu deja creștea îndoiala. Întrebări fără răspuns îmi umpleau mintea: Cum de nu a știut nimic? De ce a așteptat atât să spună? Și, cel mai important, ce va însemna asta pentru noi? Încercam să-mi păstrez calmul, dar înăuntru simțeam cum totul se schimbă, cum ceva frumos se sfârșea, iar viitorul devenea din ce în ce mai incert.

📌 Aceasta este o poveste bazată pe experiențele și trăirile mele personale. Relatarea reflectă percepția și emoțiile mele din acea perioadă și nu are intenția de a prejudicia sau afecta imaginea vreunei persoane.

Unele nume și detalii au fost modificate pentru a proteja confidențialitatea persoanelor implicate.